Scena I
Bărbatul blond era îmbrăcat într-un costum gri şi purta o cravată neagră. Era înalt şi avea o fizionomie plăcută, iar zâmbetul său era foarte greu de uitat.
Mergea lejer prin sălile muzeului, cu mâinile în buzunare şi cu ochii pierduţi printre sutele de exponate. Tablourile de Baba sau Grigorescu, statuile antice de pe vremea dacilor şi a romanilor, armele medievale sau artefactele neolitice... toate aceste valori istorice sub acelaşi acoperiş încântau privira bărbatului.
Totuşi pe chipul său albicios nu se citea încă o satisfacţie deplină. Mai era un sigur artefact a cărui formă şi nuanţă voia să le admire şi să-i citească istoria împregnată în el. Cunoştea foarte bine acel obiect măiestru, ştia ce era şi a cui aparţinuse. Ştia totul despre el căci îl găsise cu mâinile sale cu câteva săptămâni în urmă.
Un obiect atât de mic dar cu o aşa uriaşă rezonanţă istorică.
Cand paşi săi îl purtară dincolo de sălile exponatelor, ajunse pe un hol strâmt, îmbâxit cu un fum dulceag a carui aromă, totuşi amară, i se împregnă pe vârful limbii; în jurul său, pe fiecare măsuţă stateau falnic zeci de beţişoare parfumate, arzând, consumându-se încet.
Barbatul bătu la prima uşă de pe dreapta unde scria cu litere mari, aurite “Valeriu Leonte”
- Intră, îi răspunse o voce masculină pe un ton ridicat. Iar tu ieşi afară şi, să te întorci când te voi chema eu. Ai înţeles?
Când bărbatul deschise uşa, un domn, a cărui chip îi era familiar, se repezi spre ea şi părăsise încăperea grăbit. Îl lovise din neatenţie cu umărul. Părea de-a dreptul nervos şi nu se sinchisi să-i arunce vreo privire.
- Deranjez? Întrebă bărbatul blond păşind peste prag.
Directorul se ridică şi aruncă o privire la ceasul de pe perete.
- Nu, răspunse dintr-o răsuflare, dar nici nu am mult timp la dispoziţie, domnule Asachi.
- Nu am să vă reţin, domnule director. Şi nu am vrut să intervin între dumneavoastră şi domnul... arătă cu degetul spre uşă, domnul care tocmai a ieşit. Eraţi în mijlocul unei răfuieli din cate am observant
- Nicidecum, eu şi domnul Szekely doar ne contraziceam în unele păreri legate de rubinul dragonului. Directorul se ridică din nou şi întinzând mâna spre Victor Asachi continuă: că veni vorba de rubin, dumneata trebuie să-ţi mulţumesc pentru că se afla în muzeul meu. Îi strânse mâna detectivului şi îl invită să ia loc. Vă sunt recunoscător pentru nemaipomenita bijuterie. Cine ar fi crezut că există cu adevărat?
Victor Asachi ridică din sprâncene.
- Eu, domnule. Am ştiut de existenţa rubinului cu mult timp înainte de al descoperi.
- Magnific, strigă directorul râzând, sunteţi magnific, domnule Asachi. Acum, dacă sunteţi amabil să-mi spuneţi cu ce vă pot ajuta, se uită din nou la ceas, după cum ştiţi astă seară este marele eveniment şi nu-mi mai văd capul de atâta muncă. Pregătiri peste pregătiri.
- Aş dori să revând rubinul doar pentru o secundă, dacă se poate, desigur. Nu vreau să vă întrerup de la pregătirile pentru diseară.
Directorul lua o faţă serioasă şi spuse:
- Să nu-mi spuneţi că nu veţi fi prezent diseară, râse puternic şi-şi aprinse o ţigară, să ştiţi că nu accept să nu fiţi lângă mine când voi dezvălui rubinul care a stat pe cuşma lui Vlad Ţepeş când spinteca tuci în stânga şi-n dreapta. Nu accept aşa ceva. Nu.
- Voi fi, domnule Valeriu Leonte, voi fi acolo.
- Ah, păi şi atunci... bine, bine. Înţeleg, domnul meu nu mai are răbdare.
- Aşa ceva şi, pe lângă asta... Victor Asachi nu-şi termină fraza căci dintr-o dată se făcuse beznă în jurul său. Privi spre lustra din tavan care licări de două ori apoi se stinse.
Auzi scaunul directorului raşchetând marmura iar apoi vâzuse o lumină puternică invadând întreaga cameră.
- Da, zise Valeriu Leonte, care se afla lângă geam, trăgând jaluzelele verticale, e mai bine aşa. Apoi îşi luă de pe birou un card mic pe care-l afundă în buzunar şi se îndreptă spre uşă. Mă întorc într-un minut, domnule. Trebuie să văd ce s-a întâmplat de a căzut curentul.
Când auzi uşa trântindu-se, Victor Asachi se ridică şi se duse spre fereastră. În dreptul muzeului, o echipă de muncitori lucrau la un stâlp de electricitate... asta trebuia să fi fost sursa penei de curent. Se întoarse şi fără să vrea observă pe biroul directorului un pliant turistic despre Tunisia. Îl ridică şi în acel moment din el căzu un bileţel pe care stăteau scrise două cuvinte. “ora şaptesprezece”. Se uită la ceasul de pe perete, era ora şaptesprezece şi un minut.
Lăsă pliantul să-i alunece din mana şi se întoarse la locul său. Directorul veni şi el în mai puţin de un minut borborosind ceva ininteligibil. Se aseza nervos în scaunul sau din piele iar dupa ce se mai calmă putin, spuse răstit:
- Muncitori netrebnici, îşi aprinse o altă ţigară, lucrează ca în codru şi nu ştiu să anunţe când opresc alimentarea cu curent. Trăim, de ne mirăm cum... în ţara asta.
Când îşi termină insultele, curentul reveni la loc.
Asachi se ridică de pe scaun şi-l urmă pe Valeriu Leonte spre camera unde rubinul lui Vlad Ţepeş era ţinut sub stricată observaţie. Când păşi în acea încăpere împânzită de camere şi în care aveai acces doar cu ajutorul unui card electronic special, simţise un junghi în inima crezând că rubinul nu se afla la locul său.
- E minunat, concluzionă Victor Asachi.
- Este, aprobă directorul, este o mină de aur care va scoate muzeul din insolvenţă.
Nu trecuseră nici două minute de când intraseră în camera rubinului şi, o femeie îmbrăcată în roz din cap până-n picioare dădu buzna râzând. Purta o pereche de ochelari imenşi care-i ascundeau chipul şi avea un ten extreme de bronzat. La fel ca al directorului, găndi detectivul.
- Mă scuzaţi, zise ea trecând pe lângă Victor Asachi. Domnule director, cred că mi-am uitat geanta aici. Se aplecă spre baza pilonului de marmură ce susţinea caseta din sticlă a rubinului şi ridică din lateralul acestuia ceva roz. Ah, uite-o, cât de neîndemânatică sunt.
- Ea este secretara mea, Amalia, zise directorul. Detectivul o studie mai amănunţit. Hainele de firmă şi poşeta la fel, arătau că secretara avea un venit considerabil iar tatuajul din jurul inelarului, ca era căsătorită. Asachi citi două initiale pe degetul ei. “L.V.”
Secretara îi aruncă un zâmbet scurt detectivului dar i se adresă directorului:
- Am primit mailul astăzi, pachetul a ajuns cu bine iar plata a fost trimisă în cont. Să merg să…
- Vorbim altă dată despre asta, o oprise directorul dintr-o data, chicotind. Dar Asachi observă privirea cruntă pe care acesta i-o adresă asistentei sale.
Părăsind incinta toţi trei, directorul îi oprise pe detectiv şi îi strânse din nou mâna spunându-i că-l aşteptă peste două ore la dezvelirea rubinului în faţa publicului, apoi, o luă pe un coridor vestic. Victor o luă în partea opusă şi când ajunse în sala mare a exponatelor o zărise din nou pe doamna în roz care tocmai se ciocnise de un domn... Asachi îl privi mai cu atenţie, era domnul Szekely.
